iulie 2010

Reflectia saptamanii 19-23.07



SUFLETUL MEU E GOL SAU E PLIN?
Nr. 14 (217), 23.07.2010
"Suflet gol" a fost piesa cu care a apărut ultima oară într-o emisiune televizată. O melodie emoţionantă, sensibilă şi care reflectă adevărul lăuntric al multora dintre noi. Apoi, la puţină vreme, vestea tulburătoare a morţii îndrăgitei cântăreţe a umplut de durere o mulţime de admiratori. Vă invit să ne oprim asupra câtorva aspecte pe care Cartea Eclesiastul ni le aşterne în faţa inimilor noastre, ca balsam pentru rănile păcatului, ca asigurare că, atunci când trecem prin încercări, iar sufletul ni se pare un măreţ pustiu, în Dumnezeu găsim soluţia umplerii noastre cu bucurie, speranţă şi dragoste!
Un prim ingredient al unui suflet gol îl găsesc eu scris chiar în primele versete ale cărţii: "Ce folos are omul din toată truda lui cu care se osteneşte sub soare?" (Eclesiastul 1,3). Este vorba despre epuizare. Muncim mult mai mult astăzi. Lucrăm în mai multe locuri, în toate zilele alergăm de la un serviciu la altul, iar timp pentru Cristos, pentru apropiaţii noştri, pentru noi înşine cu greu mai găsim. Însă, pe când unii dintre noi se trudesc pentru un trai "mai bun", alţii sunt cuprinşi de o amăgitoare dorinţă: aceea de a fi cunoscuţi. Năzuinţa faimei, a măririi, aprinsa dorinţă de a focaliza toate privirile spre noi înşine, ne golesc însă de tot ce poate creşte frumos, altruist şi-n spiritul iubirii, în noi. De aceea ne avertizează înţeleptul Solomon că efemeră e victoria slavei pământeşti, căci "nimeni nu-şi mai aduce aminte de ce a fost mai înainte; nici nu va fi amintire despre cele care vor veni, pentru cei care vor fi după aceea" (Eclesiastul 1,11). Cei care am primit aplauze, în câteva momente ale vieţii, putem confirma: efectele aplauzelor în interiorul nostru ţin tot atât cât ţin aplauzele. După aceea, rămânem tot noi, la fel de pustiiţi lăuntric. Modelul de vieţuire al lui Cristos ne învaţă altceva: să ne pese mai mult de părerea cerului decât de părerea pământului; să ne intereseze mai degrabă ca numele noastre să fie scrise în Cartea Vieţii decât în însemnările vremelnice ale lumii!
Poftele firii (Eclesiastul 2,3), atunci când pun stăpânire pe noi, ne vând clipe de plăcere, însoţite de ceasuri de durere. Oh, de am lua seama la avertizarea Domnului Isus, de ne-am îmbrăca în toată armătura divină, pentru a face faţă ispitirii, pentru a nu deveni robi patimilor, pentru a trăi liberi şi biruitori! O altă componentă a deşertului nostru interior este materialismul. Solomon afirmă că şi-a zidit case, a sădit vii, şi-a făcut iazuri, a cumpărat robi şi roabe, şi-a strâns argint şi aur, nu şi-a oprit inima de la nici o bucurie a opulenţei. Numai că, într-o zi, privind atent la toate lucrările acestea, a remarcat că toate sunt deşertăciune şi goană după vânt (Eclesiastul 2, 11). Însingurarea (Eclesiastul 4,9), izolarea de Dumnezeu şi de oameni, închistarea într-o lume proprie, în care nimeni nu e vrednic a intra, ne pustieşte cu o rapiditate uimitoare. Pe drept, spunea un preot mult îndrăgit de tineri că "singura singurătatea împlinitoare este cea împreună cu ceilalţi". Mult diferită şi de folos sufletului este singurătatea ascetică, cea în Domnul Isus, căci în aceasta, deşi departe fizic de oameni, pe aripi de Duh şi de rugă, eşti mai aproape de cetăţenii cerului şi ai pământului ca niciodată. Absenţa perspectivei spirituale poartă, cred eu, responsabilitatea cea mai mare în faptul că suntem atât de goi şi de lipsiţi în ale noastre străfunduri: "Înţeleptul îşi are ochii în cap, dar nebunul umblă în întuneric. Dar tot eu am observat că şi unul şi altul au aceeaşi soartă" (Eclesiastul 2,14). Solomon demonstrează, spre sfârşitul cărţii, că nu îmbrăţişează această perspectivă firească, dar că ea caracterizează gândirea celor mai mulţi dintre oameni.
Dar cum arată oare un suflet plin? Ne spune Eclesiastul că un suflet plin are un caracter frumos: "Mai mult face un nume bun decât untdelemnul preţios" (Eclesiastul 7,1a). Parcă ne-ar spune Solomon: concentraţi-vă pe ceea ce sunteţi, nu pe ceea ce faceţi! Lucraţi la partea aceea care nu se vede, tainică, ascunsă privirilor tuturor! Investiţi în caracter, e cea mai importantă valoare cu care vă veţi prezenta în faţa Măreţului Judecător! Desigur, mijlocul util în şlefuirea caracterului nostru stă tocmai în suferinţele prin care trecem. Oamenii cei mai frumoşi ai umanităţii au avut parte de suferinţă, au acceptat suferinţa şi i-au permis acesteia să lucreze sfinţire. Un suflet plin de Dumnezeu este unul mulţumitor în orice vreme: "Nu zice: 'Cum se face că zilele de mai înainte erau mai bune decât aceasta? Căci nu din înţelepciune întrebi aşa'." (Eclesiastul 7,10). Deasupra tuturor cred eu, un suflet plin poartă mereu în adânc amintirea morţii: "Mai mult face ziua morţii decât ziua naşterii" (Eclesiastul 7,1b). Sirah 7,38 ne spune: "Adu-ţi aminte de sfârşitul tău şi nu vei păcătui niciodată!" Înaintea morţii, Traian avea să spună: "acest cap nu va mai fi împodobit cu o coroană, aceşti ochi nu se vor mai bucura de privelişti frumoase; iar tu, sufletul meu; ah, tu, sufletul meu..." În contrast cu măreţul Traian, un lider al unui trib boşiman, bătrân şi orb, acum întors la creştinism, afirma: "În scurtă vreme, voi fi amestecat cu ţărâna, dar Îl voi vedea pe Dumnezeu şi pe Isus Cristos stând la dreapta Lui". Amintirea morţii, dar una nu disperată, ci plină de pace şi de credinţă în Mântuitor, ne poate îndrepta spre acele comori care, interiorizate, să ne umple de miresmele cerului.
Un scriitor şi-a imaginat cum ar decurge o întrunire a lui Satan cu îngerii săi. Întrebarea care se ridică în plen este: "Cum să facem ca să câştigăm de partea noastră cât mai mulţi oameni?" Unul dintre îngerii căzuţi declară: "Să le spunem să nu mai creadă în Dumnezeu!" Diavolul nu e tocmai mulţumit. Un altul se ridică şi spune: "Să le spunem să nu mai creadă în Cristos, în cruce, în înviere, în mântuire!" Diavolul dă din nou din cap, în semn dezaprobator. Un altul afirmă în cele din urmă: "Să le spunem să creadă în Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, în răstignire, în înviere, în mântuire, dar să îi convingem că mai au timp până la a se converti". Satan a fost atunci pe deplin satisfăcut de răspunsul dat.
Preaiubiţilor, nu ştiu cât timp ne mai este rânduit pe pământul acesta! Un lucru e sigur: moartea va veni mai repede decât ne-am imaginat. Va fi o zi în care aplauzele lumii se vor încheia, cortina va cădea, iar ceea ce va conta este cum vor fi găsite ale noastre suflete. Să ne punem întrebarea aceasta chiar acum: "Ce fel de suflet am eu? E un suflet gol sau unul plin?" Să ne plecăm apoi fiinţele în faţa Celui care ne este Cale, Adevăr şi Viaţă, ca să fim plini pe pământ de toate virtuţile cerului!


www.profamilia.ro

Ziua de 30 iulie 2010 în calendarul liturgic.
Vedeţi şi ziua de ieri sau de mâine. Informaţii preluate via CalendarCatolic.ro.

Sf. Petru Crisologul, ep. înv.
Multele erezii din secolul al IV-lea şi al V-lea au încetinit evanghelizarea lumii păgâne, dar, în acelaşi timp, au ridicat figuri mari de păstori, teologi, scriitori şi predicatori, care, prin inteligenţa şi zelul lor, au reuşit să facă mai conştientă şi mai vie credinţa în sufletele creştinilor. Catehizarea sistematică, explicarea textelor sfinte şi "sermio" - predica ofereau o expunere clară şi sistematică a doctrinei creştine. Au avut loc şi primele încercări de construire a unei ştiinţe teologice practice. În această atmosferă apare sfântul episcop de Ravena, Petru Crisologul.
S-a născut în jurul anului 380, la Imola, orăşel aproape de Ravena, pe atunci capitala Imperiului Roman de Apus. A fost crescut de episcopul Corneliu, care l-a ridicat la treapta de diacon. Mergând împreună la Roma, pentru a participa la consacrarea noului episcop de Ravena, Papa Sixt al III-lea, determinat de o vedenie avuta în timpul nopţii, în loc să-l sfinţească pe cel ales, îşi întinde mâinile asupra diaconului Petru, şi astfel, la vârsta de 27 de ani, devine episcopul cetăţii imperiale Ravena. La întoarcerea în Ravena, mulţi şi-au permis să facă glume pe seama tinereţii şi a înfăţişării lui, dar când a urcat amvonul şi a început să dezvăluie rănile morale ascunse de luxul şi exuberanţa vieţii din oraş, glumele şi ironiile au amuţit. Însăşi împărăteasa Galla Placidia, care conducea regenţa pentru fiul ei minor, Valentinian, se aşeza umilă între ascultători şi sorbea cu nesaţ cuvintele care-i ardeau, îi purificau şi-i converteau sufletul. De la un timp, oamenii îi spuneau "Petru Crisologul", adică "Petru Cuvânt de Aur". Deşi avea intrare liberă în palatul imperial, mai des şi cu mai multă plăcere se ducea prin casele celor lipsiţi şi bolnavi, oferindu-le cu generozitate ajutorul material, şi spiritual. Privirea suferinţelor şi a mizeriei celor mulţi l-a determinat să-şi impună un mod de viaţă foarte aspru şi modest. În schimb, era de o dărnicie fără margini pentru zidirea şi înfrumuseţarea lăcaşurilor sfinte. Ravena, loc de întâlnire a autorităţilor civile şi religioase din partea de Apus şi partea de Răsărit a imperiului, a adunat în bazilicile sale frumuseţile artistice religioase atât ale Apusului, cât şi ale Răsăritului. Sfântul episcop Gherman de Auxerre, venit de departe să trateze la curtea imperială anumite probleme ale supuşilor săi, va muri în ziua de 31 iulie 448, declarându-se fericit că a putut să admire splendorile bisericilor din Ravena şi pe minunatul episcop Petru Crisologul.
De la Sfântul Petru Crisologul ne-au rămas 176 de omilii, scurte, în stil popular, foarte expresive; în ele se explică Evanghelia, Simbolul credinţei, rugăciunea "Pater noster", sau se propun exemplele sfinţilor, vrednice de imitat, şi se arată frumuseţea virtuţilor adevăratului creştin. Într-o omilie, spune despre cel zgârcit că este "robul banului", dar, adaugă el, "banul este robul omului milostiv". Predicile lui minunate, pline de învăţături solide, i-au meritat titlul de "Doctor Ecclesiae", pe care i l-a acordat în 1729 papa Benedict al XIII-lea.
Autoritatea episcopului Petru de Ravena era recunoscută în multe părţi ale Bisericii. Lui i s-a adresat şi Eutihie, arhimandritul unei mănăstiri din Constantinopol, protagonist al unei învăţături noi în materie de credinţă; îl ruga să-şi spună părerea privitor la doctrina monofizită pe care o susţinea el, învăţând că în Cristos este numai o singură fire.
Petru îi răspunde arătându-i că trebuie să se adreseze papei Leon, deoarece, "în interesul păcii şi al credinţei, nu putem discuta despre chestiuni privitoare la credinţă fără asentimentul episcopului Romei".
În acel moment istoric însemnat, în care, la împărţirea Imperiului Roman, fărâmiţat în interior şi ameninţat din afară de muşcătura popoarelor migratoare, se adăugau contestaţiile Bisericii din Constantinopol, care refuza recunoaşterea primatului ierarhic al Romei, răspunsul episcopului de Ravena reprezenta o mărturie de credinţă clară şi hotărâtă.
Extenuat de muncă şi de viaţa aspră pe care a dus-o, Sfântul Petru Crisologul se retrage din activitatea de mitropolit al Ravenei şi ultima parte a vieţii o petrece în oraşul natal, la Imola, unde sfârşeşte în ziua de 31 iulie 451; alţi autori susţin că a murit la 3 decembrie 450. Noul calendar acceptă data de 31 iulie, dar îi fixează comemorarea la 30 iulie, deoarece ziua de 31 este rezervată Sfântului Ignaţiu de Loyola.

Vineri din săptămâna a XVII-a de peste an
Ant. la intrare (Cf. Ps 67,6-7.36)
Dumnezeu locuieşte în lăcaşul său cel sfânt; Dumnezeu îi adună pe toţi într-un gând în casa lui. El îi dă poporului său putere şi tărie.
RUGĂCIUNEA ZILEI
Dumnezeule, ocrotitorul celor ce nădăjduiesc în tine, fără tine nimic nu e deplin, nimic nu e sfânt; sporeşte-ţi îndurarea faţă de noi, pentru ca, prin puterea şi sub călăuzirea ta, astfel să ne folosim de bunurile trecătoare încât să ne bucurăm încă de pe acum de cele veşnice. Prin Domnul nostru Isus Cristos.
LECTURA I

Citire din cartea profetului Ieremia (26,1-9)
La începutul domniei lui Ioachim, fiul lui Iosia, regele lui Iuda, din partea Domnului i-au fost adresate lui Ieremia aceste cuvinte: "Aşa vorbeşte Domnul: «Stai în pridvorul templului şi tuturor locuitorilor din cetăţile lui Iuda, care vin să se închine în templu, spune-le toate aceste cuvinte pe care eu ţi le-am poruncit să le vesteşti! Să nu laşi afară nici un cuvânt! Poate te vor asculta şi se va întoarce fiecare de pe calea lui cea rea; şi în acest caz voi renunţa la nenorocirea pe care o pregătesc împotriva lor din cauza răutăţii faptelor lor. Aşadar, să le spui: Aşa vorbeşte Domnul: dacă nu mă ascultaţi, dacă nu urmaţi Legea pe care v-am dat-o, dacă nu ascultaţi cuvintele profeţilor, slujitorii mei, pe care îi trimit necontenit şi pe care voi nu i-aţi ascultat, voi face cu acest templu ce am făcut cu cel din Şilo, şi voi face din această cetate un exemplu de blestem pentru toate naţiunile pământului!»" Preoţii, profeţii şi tot poporul l-au auzit pe Ieremia rostind aceste cuvinte în templul Domnului. Şi când Ieremia a terminat de spus întregului popor tot ceea ce Domnul îi poruncise să spună, preoţii, profeţii şi tot poporul l-au prins şi au strigat: "La moarte cu tine! Pentru ce profeţeşti în numele Domnului că templul acesta va ajunge ca acela din Şilo şi că cetatea aceasta va fi pustiită şi lăsată fără locuitori?". Şi tot poporul s-a strâns grămadă împotriva lui Ieremia în templul Domnului.

PSALMUL RESPONSORIAL
Ps 68,5.8-10.14 (R.: 14c)
R.: În marea ta bunătate, ascultă-mă, Doamne!
Cei ce mă urăsc fără temei
sunt mai mulţi decât firele de păr de pe capul meu;
numeroşi sunt cei care mă acuză pe nedrept:
trebuie să le dau înapoi, deşi n-am furat nimic. R.
Pentru tine sufăr batjocură şi ocara îmi acoperă faţa.
Am ajuns un străin pentru fraţii mei,
un necunoscut pentru fiii mamei mele;
căci râvna pentru casa ta m-a mistuit,
ocările celor care te insultă au căzut asupra mea. R.
Dar eu către tine îmi înalţ rugăciunea, Doamne,
căci acum e timpul să-ţi arăţi bunăvoinţa.
În marea ta bunătate, răspunde-mi,
Dumnezeule, tu care mă poţi mântui cu adevărat. R.
VERSETUL LA EVANGHELIE (1Pt 1,25)
(Aleluia) Cuvântul Domnului rămâne în veci, iar acest cuvânt este evanghelia care v-a fost predicată. (Aleluia)
EVANGHELIA

Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Matei (13,54-58)
În timpul acela, Isus a venit în cetatea sa şi a început să-i înveţe pe oameni în sinagogă; toţi erau uimiţi şi ziceau: "De unde are el această înţelepciune şi puterea de a face minuni? Nu este el oare fiul tâmplarului? Nu este Maria mama lui, şi Iacob, Iosif, Simon şi Iuda nu sunt ei verii lui? Şi verişoarele lui nu trăiesc toate printre noi? De unde are el toate acestea?". Şi erau indignaţi din pricina lui. Atunci Isus le-a zis: "Nicăieri nu este profetul mai dispreţuit decât în patria şi în casa lui". Şi nu a făcut multe minuni acolo din cauza necredinţei lor.

RUGĂCIUNEA CREDINCIOŞILOR
Să ne rugăm într-o singură inimă şi un singur suflet. Glasul nostru se uneşte cu rugăciunea lui Cristos, fratele nostru şi unicul mediator la Tatăl. Să spunem:
R.: Doamne, ascultă-ne!
- Pentru ca slujitorii Bisericii, stăruitori în rugăciune şi în ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, să călăuzească poporul încredinţat lor spre cunoaşterea adevărului, să ne rugăm: R.
- Pentru ca toţi copiii şi tinerii să găsească în familie şi în şcoală ambientul potrivit pentru o formare integrală, să ne rugăm: R.
- Pentru ca tinerii aflaţi în căutarea profesiunii lor să fie încurajaţi şi ajutaţi pentru a face alegeri în respect faţă de toate valorile, să ne rugăm: R.
- Pentru ca timpul distracţiei şi al destinderii să fie folosit atât pentru recuperarea energiilor spiritului, cât şi pentru întărirea legăturilor de afecţiune şi prietenie, să ne rugăm: R.
- Pentru ca noi toţi să ne stimăm şi să ne respectăm, trăind în înţelegere şi ajutor reciproc, să ne rugăm: R.
Doamne, tu copleşeşti cu iubirea şi harul tău inima fiecărui om, pentru a te putea căuta şi iubi numai pe tine. Dă-ne harul să-ţi slujim cu bucurie ţie şi fraţilor noştri. Prin Cristos, Domnul nostru. Amin.
ASUPRA DARURILOR
Te rugăm, Doamne, primeşte aceste daruri pe care le avem din bunătatea ta; tainele preasfinte, prin care lucrează puterea harului tău, să sfinţească viaţa noastră de acum şi să ne ducă la fericirea veşnică. Prin Cristos, Domnul nostru.
Ant. la Împărtăşanie (Ps 102,2)
Binecuvântează-l, suflete al meu, pe Domnul şi nu uita nicicând de binefacerile sale.
DUPĂ ÎMPĂRTĂŞANIE
Am primit, Doamne, dumnezeiasca taină, memorial veşnic al pătimirii Fiului tău; dă-ne, te rugăm, fericirea să ne fie spre mântuire acest dar pe care ni l-a dăruit el însuşi în iubirea sa negrăită. El, care vieţuieşte şi domneşte în toţi vecii vecilor.

Meditaţie-Vineri din săptămâna a XVII-a de peste an
Cele două lecturi de astăzi concordă perfect; şi una, şi cealaltă ne demonstrează cât suntem de abili în a eluda cuvântul lui Dumnezeu: toate raţiunile ne par bune. Ieremia chema la convertire şi anunţa că încăpăţânarea în rău ar fi condus la catastrofe: a fost criticat, acuzat, arestat. Isus proclama venirea împărăţiei lui Dumnezeu, vorbea cum nimeni altul nu a mai vorbit înaintea sa, făcea minuni: cei din Nazaret au considerat intolerabil ca fiul tâmplarului să arate o asemenea înţelepciune şi putere. În timpurile recente, dacă un preot vorbea clar împotriva nedreptăţii sociale, îndată era acuzat că este comunist.
În toate aceste cazuri putem să observăm aceeaşi tactică spontană. Când un discurs sau un mod de a acţiona ne deranjează, deoarece sunt ca o condamnare a comportamentului nostru, în loc să reflectăm şi să ne examinăm ce schimbare ar trebui să facem în viaţa noastră, căutăm să ne protejăm împotriva oricărei exigenţe de schimbare şi punem în discuţie discursul sau persoana profetului incomod. De fapt, întotdeauna este posibil să criticăm un discurs, o predică, deoarece nici un discurs nu este lipsit de defecte. Evreii au găsit motive pentru a obiecta împotriva cuvintelor lui Ieremia, care vorbea în numele lui Dumnezeu; îl acuzau că îi atribuie lui Dumnezeu planuri scandaloase, adică distrugerea templului, casa lui Dumnezeu, şi ruinarea cetăţii sfinte. Întotdeauna este un motiv pentru a critica o persoană, deoarece nimeni nu este pe placul tuturor şi chiar calităţile sale pot deveni obiect al criticii. Isus a fost criticat la Nazaret deoarece avea prea multă înţelepciune şi prea multă putere de a face binele; fiind fiul tâmplarului, nu trebuia să ştie să vorbească aşa de bine despre împărăţia lui Dumnezeu&... Cu aceste critici, lumea se dispensa de datoria de a primi mesajul evanghelic şi putea să continue liniştită să trăiască după bunul plac, fără să se obosească în a se converti. Şi, astfel, se închidea harului lui Dumnezeu şi rămânea în mare pericol de a se pierde.
De câte ori nu cădem şi noi în aceeaşi capcană! Ascultăm o predică şi în loc să căutăm ce vrea să ne spună Dumnezeu, cât profit spiritual putem avea din ea, observăm că pronunţia predicatorului nu e perfectă, că ideea expusă într-o frază nu este prea clară, că este posibilă o anumită obiecţie; sau ne gândim că nici predicatorul nu este lipsit de defecte, că familia sa e prea bogată, sau că e prea modestă, că el nu a reuşit prea bine în ministerul său şi aşa mai departe. Şi cu toate aceste consideraţii ne dispensăm de datoria de a primi mesajul. În realitate, ne privăm de orice profit spiritual, ne închidem în faţa ofertei lui Dumnezeu, ne justificăm inerţia noastră şi sporim, fără să ne dăm seama, defectele noastre: mândria, lenea, individualismul, complăcerea deşartă de noi înşine&... Dacă apoi vorbim cu alţii, exprimăm lucruri negative, discursul nostru nu este încurajator, ci deprimant.
Trebuie, deci, ca toţi să facem un efort sincer pentru a primi cuvintele care ne par neplăcute la prima vedere, dar care pot să fie foarte utile pentru adevăratul nostru progres spiritual şi pentru creşterea Bisericii.


www.catholica.ro